摘要:În anul 1890 doi jurişti, Samuel D. Warren şi Louis D. Brandeis, care aveau un birou de avocatură la Boston, S.U.A., au publicat în revista „Harvard Law Review” un eseu intitulat „The Right to Privacy”, (Dreptul la viaţă privată).„The Right to Privacy” va deveni încă de la momentul publicării sale o lucrare care s-a aflat în centrul discuţiilor şi dezbaterilor specialiştilor în drept juridic şi constituţional american. Natura şi importanţa acestor dezbateri nu s-au limitat doar la acea perioadă ci s-au prelungit în timp ajungând până în zilele noastre. Din acest motiv suntem îndreptăţiţi să afirmăm că Warren şi Brandeis au dat undă verde procesului de recunoaştere a „vieţii private” ca un drept inalienabil. Prima frază a eseului proclamă: „That the individual shall have full protection in person and in property is a principle as old as the common law; but it has been found necessary from time to time to define anew the exact nature and extent of such protection”.(p.44) Ideea principală pe care se construieşte eseul este aceea conform căreia „izvoarele conceptului de privacy rezidă din spiritul dacă nu din litera constituţiei americane.” Conceptul de „libertate” este interpretat de autori în sensul „respectării principiului inviolabilităţii persoanei”, principiu văzut ca un drept fundamental al individului de a „trăi netulburat” sau „să fie lăsat în pace”. Extrapolând în timp aceste drepturi fundamentale ale cetăţeanului pot fi înţelese ca drepturi care au scopul apărării propriei individualităţi. Drepturile care rezidă din dreptul la „privacy”, garantează „inviolabiltatea persoanei” sau ca să folosim o expresie actuală „demnitatea persoanei”. De aici observăm actualitatea demersului celor doi autori care încă din acea perioadă au observat că o constituţie trebuie să fie interpretată în funcţie de evoluţia societăţii pentru a răspunde intereselor cetăţenilor.