Cultura vasalitatii in Romania post-comunista.

Borza, Sorin

Atunci cand vorbesti, inseli si te inseli. Reprezinti un pericol public. Fiind constient de acest lucru vei intelege pericolul pe care ii reprezinta ceilalti pentru tine. Casamayor

Comunitatile academice din Europa de Est si-au cultivat obisnuinta imatura de a trata temele delicate ale unei societati (inca) rezistenta la reformare in orizontul unui formalism instrumentalizat. Un discurs marcat de accente tehnice pare sa fie, dupa o jumatate de secol de politizare a intregului mediu social, o optiune explicabila. Miza pe obiectivare si dogmatismul lecturii sunt efectul firesc (dar nu mai putin nefericit) al decalibrarii stiintifice a discursului extrem politizat din perioada dictaturii comuniste. Izolat in orizontul exigentelor procedurale discursul academic autorizat este practic inexistent in spatiul public. Discursul public, presarat cu aproximari simpatice si picanterii fara fundament, propune un consens profitabil pe seama caruia masele si elita ar trebui sa-si regaseasca o forma autentica de comunicare (comuniune). Delocalizat in teritoriul divertismentului informativ si al veridicitatii discursul public preia (chiar si acum) ceva din caracterul steril si implicit comic al luarilor de cuvant ale "activistului".

Cu resurse de expresie limitate drastic prin exigenta de pertinenta de masa discursul public e preluat a priori ca o tentativa camuflata de reparatio. Elaborat in orizontul unei "culturi a scuzei" discursul autoritatii are accente resentimentare implicite. Specificul discursului de tranzitie e dat de legitimitatea profesionala si politica fragila a actorilor. Discursul public explica si implica, angajeaza subiectiv fara sa fundamenteze. El ramane prioritar un accesoriu al productiei de consens.

Cei care au scris texte proletcultiste in timpul unui regim care a torturat oameni fara nici o vina executa variatiuni compatibile cu explicatiile plauzibile ale "ratacirii" lor. Care nu sunt totdeauna lipsite de gratie. Ca sa surprinzi nuantele erorii, ori sa faci diferenta specifica intre formele benigne ale tradarii e nevoie de ingeniozitate retorica. Paralogismul e specialitatea tranzitiei. O logica frivola si mereu disponibila la autoironie a invadat spatiul public al tranzitiei. Scuzele nu si-au pierdut puterea seductiei pentru ca multi simteau ca, intr-un fel sau altul, ele pot justifica ceva dintr-un trecut comun.

Orice tradare are justificari, dupa cum "orice tarfa are povestea ei trista". Dar tradarea, odata descoperita, a devenit un avertisment public. O hermeneutica suspicioasa se interpune tacit intre interlocutori. Banuitor si plin de prejudecati publicul a devenit clientul preferat al aluziei. Adevarul strecurat printre randuri a fost multa vreme specialitatea dizidentei culturale din Romania. Aceasta intamplare a traumatizat actul de cultura si a amputat orice apetenta pentru dezbaterea de idei. Complexat si prevenitor pana la disolutia ideii discursul proletcultist a format mentalitar o generatie. Intriganti subtili ori grobieni propulsati prin tupeu activistii de partid au impartasit o pasiune absurda pentru background. Zvonul a devenit orizontul preferat pentru productia de sens. Efectul public al acestei intamplari e vizibil pana azi. Am mostenit (ca indivizi, dar si la nivelul comunitatii) o propensiune detestabila pentru tonul conspirativ si adevarul soptit pe la colturi.

Preeminenta subtextului asupra textului e un element de continuitate pasiva care instaleaza ferm post-comunismul in spatiul postmodernitatii. Intre "limbajul de lemn" al primului secretar si simplismul populist al discursului contemporan nu sunt deosebiri in plan performativ. Ele fac, la limita, acelasi serviciu. Sau schimbat in mod evident expresiile publice ale unui sentiment colectiv de dezgust fata de actiunea politica. Resentimentar si deliberat vulgar limbajul cotidian nu este decat riposta primitiva la duplicitatea cinica a discursului politic oficial. Aceasta continuitate produce efecte socio-culturale vizibile. Nimic radical si spectaculos nu separa principiile (altfel stimabile ale) socialismului stiintific de proiectele tranzitiei reformatoare din educatie ori sistemul de sanatate. Leit-motiv comun, educatia pentru mase si democratizarea actului de cultura, raman spatiul predilect al imposturii, in vreme ce sanatatea, in calitatea sa eterna de "prioritate nationala", nu reuseste sa faca uitate "cozile" umilitoare din perioada vechiului regim. In definitiv, asta nu ar trebui sa surprinda pe cineva de vreme ce nimeni (in istorie) nu a scapat de trecut printr-o conversiune retorica.

In realitate, trecutul nu devine niciodata mai putin apasator prin explicatii, ci numai prin asumarea deschisa a responsabilitatii. incercarea de a dilua retoric vinovatii individuale produce tensiuni sociale si frustrare. Un popor de colaboratori ai politiei politice e, in logica minora a duplicitarilor, un popor de nevinovati. Caci o ratacire a tuturor inseamna deja o varianta de drum in istorie. Frustrarea hraneste in planul discursului cotidian vulgaritatea si in planul discursului politic cinismul. Post-comunismul ramane in perspectiva psihanalitica o epoca a castratilor. Aluzia si subtextul raman constante ale discursului in spatiul public. Duplicitatea apare drept tehnica proprie performantei intr-o societate unde limbajele cod tind sa substituie limba.

Tradarea elitelor. Preeminenta subtextului in cultura disimularii

Pentru ca in spatiul politic si, in general, la nivelul actului de guvernare transferul de strategii decizionale nu e (decat cu rarisime exceptii) o practica de succes, lipsa unor modele formale de mesaj e explicabila. Discursul public si in special discursul electoral a incercat tot soiul de imprumuturi. Conjunctural ori nu, anumite retete pareau, la un moment dat, utilizabile. Totusi, orice privire indeajuns de amanuntita ar putea sa constate lipsa unui apetit sanatos pentru analiza si initiativa. Teama de a nu fi suspectati ca "reinventeaza" democratia a paralizat efortul national de reconectare la cultura Europei intr-o tara unde discursul public si-a probat ineficienta. incorsetate sub chingile unei "rigurozitati" artificioase, dezbaterile contemporane din Romania vadesc incapacitatea si lipsa de cvorum decizional a unei intelectualitati macinata discret de lasitatile trecutului. Vlaguita de resentimente si predispusa la compromis, comunitatea academica a sabotat (prin inconsistenta si inconsecventa luarilor de pozitie) prestigiul care ar fi permis "intelighentiei" autohtone sa lanseze variante practice de reforma morala intr-o societate unde Binele public si-a negociat abil nenumarate masti, dar nu-si gaseste deocamdata nici un chip credibil.

Diverse pretexte cu alura carteziana inlesnesc ocazii de alocare a culpei si diluare metafizica a imoralitatii individuale. "Rezistenta prin cultura" si "opozitia din interior la sistem" reprezinta azi clisee lipsite de miza, dar faptul ca ele au fost considerate pana nu demult, argumente, reflecta anvergura unei crize, manifesta la nivelul unei comunitati de la care multi oameni obisnuiti ar fi fost dispusi sa imprumute modele etice. Universitatile (ca institutii responsabile de expertiza calificata) s-au dovedit incapabile sa produca (in doze eficiente) antidotul colectiv care sa vindece, nu doar "ostalgia", ci si deprinderile intelectuale paguboase reactivate public de insatisfactia generatiei stufoase de ingineri si specialisti fara destin. Lipsa unei reactii intelectuale viguroase a romanilor fata de "socialismul cu fata umana" ar putea fi efectul a doua categorii de motivatii:

1. Conjuncturi de ordin cultural-istoric au limitat accesul la repere etice consistente. Pe fondul modernitatii ratate in Romania au intrat in circuitul public o serie de produse literarculturale cu licente occidentale transparente. Ele nu au marcat convingator spatiul autohton si nici nu au produs mutatii semnificative in planul mentalitatilor colective. Anatomia quasi-medievala a societatii interbelice (si mai apoi postbelice) din Romania a impiedicat maturizarea unei elite virile, capabila si dispusa sa-si valorizeze etic destinul social si politic

2. Cauze de ordin etnopsihologic au reprezentat piedici insurmontabile in calea unor luari de pozitie transante. Tribalismul consecvent al comunitatilor rurale a subminat procesul de constituire a unei puternice identitati simbolice nationale. Despre o identitate culturala si civilizationala a romanilor s-a discutat mereu proiectiv. Prea grabite sa ajunga in Europa (si, daca se poate, sa se ajunga) elitele au refuzat confruntarea creatoare cu un prezent subminat de primitivism si ingratitudine. O cultura macinata de ispita evadarii din prezent nu poate oferi certitudini. Fara certitudini norma morala ramane un simptom al preferintei mondene pentru o forma sau alta de raport public. Orice cheie de interpretare a actiunii ramane, in conditiile date, iremediabil legata de conjuncturi. Valorizand in orizontul "modei", creatia se livreaza unor vasalitati infructuoase. Partizan al unei "culturi a disimularii" intelectualul roman s-a dovedit mereu preocupat de ceea ce "ar trebui sa fie" si prea discret in raport cu "ceea ce este".

Aceste doua categorii de motivatii au determinat instaurarea unui soi de provizorat etic autocentrat, eficient si suspect-flexibil. El a fost pus pana in zilele noastre (cu inexplicabila lejeritate) pe seama caracterului "gelatinos" al procedurilor, legislatiei si a mecanismelor institutionale greoaie. E adevarat ca din orizontul unei "culturi minore" nici o tehnologie de validare a valorilor nu pare un exces. Pe de alta parte, trebuie sa constatam ca predispozitia de a teoretiza stufos si de a pretinde argumente lipsite de echivoc pentru cadrele axiomatice ale evaluarilor etice nu e deloc specific "culturilor majore". Culturile mari pronunta sentinte. Numai "culturile minore" dezvolta obsesia detaliului si practica un cult ineficient al perfectiunii. Ele simt nevoia reconfirmarii periodice a legitimitatii si actualitatii propriilor valori. O cultura minora este intotdeauna aluziva, incapabila de revolta si dependenta de acreditari formale externe. Excesiv deferenta fata de "autoritatea" unor culturi virile (precum cele din Franta si Germania) societatea romaneasca si-a asumat explicit deficitul de maturitate si a preferat sa-si vocifereze frustrarile prin exotici si marginali. Accesele de orgoliu ale culturii romane nu au avut niciodata anvergura marilor curente pe care le gestioneaza o cultura aflata la maturitate. Nu a existat niciodata la nivelul societatii romanesti un proiect sistematic (educational) menit sa declanseze o miscare larga de afirmare a valorilor culturii nationale. in absenta unui efort larg si coerent de abilitare a culturii o societate (oricare ar fi subtilitatile ei) e condamnata la minorat. Cultura minora e, prin definitie, spatiul propice vasalizarii.

Vinovati si vasali

Condamnarea comunismului a devenit un leit-motiv si o expresie minimala a celebrarii propriei onestitati intelectuale pentru orice "voce publica" din interiorul comunitatii academice din Europa de Est. Sa marturisesti public adeziunea la "valorile fundamentale ale democratiei occidentale" a devenit prilejul festivist de manifestare a unei decente previzibile in absenta careia nici o acreditare culturala nu mai pare posibila. E totusi mai putin clar modul in care o serie de intelectuali, militanti activi in perioada fostului regim, au virat ideologic fara a intra in conflict cu repere morale pe care le-au asumat si promovat public. (sau le-au acceptat in mod tacit) intre comunism si socialismul "cu fata umana" sta "complexul de castrare" al unei elite injghebate pe ruina entuziasmului revolutionar. Dascali eminenti si batausi volubili continua sa dea lectii de morala unui popor care a descoperit ca libertatea nu tine de foame si demnitatea nu-ti da un camin luminos si bine incalzit.

In Romania post-comunista sunt foarte putine voci publice care nu si-au exprimat ferm atitudinea pro-occidentala. Integrarea recenta in structurile Uniunii Europene a permis intarirea sentimentului public ca s-a procedat corect. Si cum nimeni n-ar accepta in ruptul capului ca poate fi imoral sa iubesti (fie si fara motive) democratia care a gestionat capitalizarea masiva a unor societati pe care ultimul razboi mondial le secatuise practic de resurse. O asemenea atitudine, dincolo de faptul ca e trendy, devine un exercitiu stimabil de igiena morala. Pare mult mai putin semnificativa intamplarea ca un asemenea tip de discurs resusciteaza in Est un sindrom de esec. Chiar daca acest lucru este, pentru moment, mai putin evident, aceasta recidiva se dovedeste (pe zi ce trece) un fapt psiho-cultural cu efecte pe termen lung.

Atunci cand va ingropa comunismul de tip sovietic, Europa de Est se va vindeca de frica. Nu total si nici definitiv. Asta pentru ca Estul nu poate fi cu adevarat liber pana cand (prin marturisire completa sau pe orice alta cale) esticii nu vor scapa de constiinta vinovata. Esential "vinovata" si dispusa sa ispaseasca (pacatul colaborationismului) oricare dintre tarile foste comuniste se straduieste sa prezinte reconectarea la civilizatia occidentala ca pe o favoare. Noi, esticii, redevenim europeni intr-un fel pandit de suficienta si minimalism comunitar. Intrarea noastra pe usa de serviciu in "istoria mare" nu are nimic din maretia cu care unii dintre stramosi negociau, nu demult, cu marile imperii. Cumparam, disciplinati si creduli, "indulgente" de la Bruxelles, manati de straduinta (pe alocuri ridicola) de a fi "mai catolici decat Papa". Paralizati sub vraja "normelor comunitare" proiectele noastre sunt formatate cu obraznicie de o birocratie incapabila sa administreze moral si rational penuria de resurse si deficitul de tehnologie. Deocamdata omul din Est si-a confirmat doar incapacitatea de a converti ortodoxia locala (inteleasa aici in sensul sau larg de matrice a unei "lumi" spirituale si nu doar ca religie crestina) intr-o civilizatie apta sa-si cultive valorile traditionale si sa-si asigure continuitatea. Europa comunitatilor nu poate exista in lipsa unui efort de promovare a valorilor fiecareia din aceste comunitati.

Universitatile, prin forta sistematica si capitalul prezumtiv de prestigiu pe care il concentreaza, au "utilat" generatiile mai noi cu un spirit etichetat, cu prea multa ingaduinta, drept pragmatic. Ar putea fi adevarat faptul ca o parte dintre concetatenii nostri au devenit mai eficienti. Dar asta nu inseamna simultan ca Binele public ar fi avut, fara exceptie, ceva de castigat din asta. Cresterea numarului de locuri la toate specializarile universitare a transformat invatamantul superior in principalul instrument de inginerie sociala. Cata vreme acest instrument sufera de un blocaj evident intregul complex social care il insoteste ca o suprastructura resimte acest fenomen. Prin efect de unda, coruptia din sistemul de educatie (si in special din invatamantul superior) se regaseste cu cresteri exponentiale la nivelul tuturor sectoarelor vietii sociale, cu predilectie in sectoarele care permit capitalizari puternice de resurse financiare sau de prestigiu. Universitatile produc generatii de "vinovati" de irelevanta care isi platesc "pacatele" oferind in schimbul tacerii sistemului ascultare neconditionata. "Coruptia sistemului" e o sintagma care mascheaza transferul mercantil de prestigiu pe care discursul public il constata la toate nivelurile vietii sociale. in realitate conform principiului "sa eradicam coruptia sau sa participam si noi la ea" trimiterile repetate la imperfectiunile unui sistem care continua sa functioneze nu reflecta decat lupta continua pentru putere desfasurata in interiorul lui. Si castiga, de regula, cei care, pot fixa la un moment dat pretul de piata al vinovatiilor individuale. Aceste evaluari radiaza pana in zona vietii cotidiene si imprumuta acesteia un set elaborat de argumente discursive.

Exigenta de eficienta (un indicator fundamental al cercetarii stiintifice) impune in spatiul public un nou tip de discurs. in locul lasat gol de retorica agramat-demagogica a activistului s-a instalat populismul. Limbajul encratic contemporan (ca limbaj al puterii) nu mai are insa avantajul monopolului absolut. "Adevarul" ramane cumva la dispozitia expertilor. Limbajele cod cunosc o expansiune fara precedent si devin conditii ale expertizei calificate. Esoterismul limbajelor sectoriale produce in mod consecvent o anume izolare intre membrii comunitatii. Vechiul sistem al castelor e resuscitat intr-o noua formula. E nevoie implicit si de un suport dogmatic nou si calitatea discursului asociat pozitioneaza public interlocutorii. A vorbi pe intelesul tuturor despre dreptate si adevar inseamna a fi puternic. Prestigiul social costa si, din acest motiv a devenit o marfa. Mass-media e principalul furnizor de autoritate sociala si morala. Dar nu de expertiza calificata si nici de progres.

Discursul oficial si limbajul encratic

Discursul postcomunist se articuleaza (cel putin prezumtiv) sub semnul diferentei radicalizate. Ca discurs despre solidaritate, integrare si toleranta culturala el importa, sub presiunea epocii, principii dintre cele mai eterogene. Acestea nu fac decat sa amplifice resentimentul fata de un proiect politic care nu trimite in mod direct la probleme publice prioritare. In modul cel mai frust realitatea a dovedit ca integrarea europeana si discursul prooccidental nu compenseaza ecartul economic dintre statele membre. in realitate, diferenta, clamata discursiv, nu are mijloacele sa impuna ferm angajamente si inertia mentalitatilor e mai vizibila aici decat oriunde in alta parte a lumii. Inadecvarea principiala se refera in special la inexistenta in planul mentalului colectiv a "utilajului" capabil sa preia o schema functionala care a adus occidentului succes economic si guvernari democratice.

E de ajuns aici sa facem trimitere la stilul actului administrativ care si-a pastrat alura balcanica: raporturile administrative (colaborarea si controlul) sunt la romani puternic personalizate, directe. (Daca ai o problema, eu "te rezolv", si in masura in care "te descurci" doar in retea se produce in mod natural un sistem ierarhic unde vasalitatile sunt clar definite si acceptate fiindca toti membri unei astfel de retele se bucura de un plasament negociat la care, implicit, au consimtit.) intr-un anume sens o administratie structurata ca sistem consensual de vasalitati e, intr-un anume sens, destul de generoasa: ea permite existenta nonconflictuala a unor "autocratii sectoriale". Regele soare ar fi cu siguranta invidios sa descopere ca formula pentru care a pretins orgolios exclusivitate a devenit azi regula de viata pentru orice functionar caruia sticla mata a unui ghiseu ii confera o suprema imunitate. Transformarea aparatului functionaresc de relatii cu publicul dintr-un sistem de contacte directe, puternic personalizate, intr-unul indirect, rece si birocratic, are nevoie de mult mai mult decat de un set de proceduri clare. Aparatul administrativ aparent indispensabil oricarui regim democratic nu poate fi reformat in structurile sale profunde decat prin resuscitarea reperelor morale clasice.

Exista insa o reala problema de compatibilitate intre exigenta de performanta si nevoia de moralitate. Cultul performantei produce o categorie bine reprezentata numeric de challengers care poarta cu sine un inalt potential violent. Extrem competitiva, societatea nu ofera nici un fel de compensatii pentru infrangerile spectaculoase si combatanti merituosi. Exiland esteticul, societatea contemporana provoaca o criza continua a ierarhiei. in lipsa unor axe competitionale paralele si a unor alternative de evaziune lumea e mereu supusa unei forme violente de reasezare a raporturilor din societate. Valorizand excesiv succesul lumea occidentala netezeste calea catre o "etica a performantei". Renegociindu-si abil idealurile "omul recent" s-a specializat in tradari profitabile. "Competenta" de a trada a devenit a doua natura a omului de succes. Asta fiindca nu poti fructifica pe termen lung consecventa intr-o societate unde orice consecventa apare ca simptom de inadaptare.

Omul resentimentului si arta de a trada

Chiar daca Ortodoxia si Occidentul au acceptat sa stea alaturi in Romania nu putem spune ca s-a constituit mai mult decat o alianta conjuncturala. Consolidarea institutiilor democratice si recenta aderare a Romaniei la Uniunea Europeana incepand cu 1 ianuarie 2007 ar trebui sa ofere conditiile necesare depasirii acestui provizorat. in ciuda unor previzionari entuziast-optimiste, ipoteza sincronizarii accelerate a democratiei romanesti cu Europa occidentala ramane deocamdata in criza de probe. E greu de spus ce motive ar putea lua in considerare "baronii locali" astfel incat sa renunte la privilegiile discretionare cu care i-a obisnuit tranzitia. Si daca "democratia de vitrina" inca e o formula suficienta si acoperitoare pentru politica externa a Romaniei nu e sigur ca simpla aderare la structurile Uniunii Europene poate compensa deficitul esential resimtit de o societate care isi reprima greu nostalgia paternalismului.

Odata cu pierderea utopiei colectiviste, postcomunismul provoaca blocajul unui tip asociat de raport moral. Dintr-o data, multi oameni care declarau (mai mult sau mai putin emfatic) disponibilitatea lor totala de a muri pentru libertate s-au trezit prea singuri pentru a face ceva memorabil cu ea. Dispusi sa vanda "libertatea inutila" pe mai nimic, ei formeaza azi plutoanele de "pacaliti" ai tranzitiei. Trauma contactului cu o libertate apasatoare, asociata cu penuria proiectelor, a livrat societatii postcomuniste din Romania "omul resentimentului".

Ca produs rezidual al eticii performantei, "omul resentimentului" e, de regula, un tip informat si articulat de convingeri tenace. Jucator patimas si perdant perpetuu, omul resentimentului si-a cladit viata pe vorbe. Massmedia e biserica lui, iar el e apostolul fervent al dezvaluirii. Identificarea conspiratiilor ramane specialitatea sa. Iar anchetele de presa reprezinta ratiunea lui de a fi. Ele explica definitiv si incontestabil esecurile sale personale si sunt, totodata, dovezi in temeiul carora el (Victima) trebuie deplansa si neintarziat reabilitata. Ca tip uman, omul resentimentului e efectul istoric al schimbarilor pe care Europa de Est le-a cunoscut in ultimele decenii asociate cu un import nelegitim de valori de civilizatie.

Omul resentimentului nu e nici incult, nici sarac cu duhul. Nu licentele lipsesc in cazul sau. Adept convins al eticii performantei, disponibil oricand pentru tradari profitabile, el a devenit imun la esteticul pur. Orice resursa de cultura e pusa la treaba cu scop competitional si comercial. Intereseaza doar "cel mai ..." sau cea mai ...", orice altceva devine cantitate neglijabila in economia cotidianului. Si pentru asta orice mijloace sunt bune chiar de ar fi vorba de schimbarea regulilor competitiei in timpul "jocului".

In tot acest "joc", mass-media arbitreaza competitia. Pretentia de a functiona ca regulator moral se justifica prin imprejurarea (de altfel reala) ca numeroase exemple de imoralitate au fost subiecte importante de presa inainte de a deveni cazuri penale. Graba unora de a transforma aceasta imprejurare in argument pentru calitatea actului de presa mai poate fi temperata doar de presupozitia (altfel inocenta) ca s-ar putea ca, in Romania, doar justitia sa sufere de un deficit moral mai grav decat o "anumita parte a presei". Desigur, o societate care si-a ridicat tradarile la rangul de arta si a dovedit destula imaginatie pentru asta a probat (intr-un anume sens) existenta unui potential real de schimbare. Modul de fructificare a acestui potential ramane insa o decizie politica. Gestionarea potentialului material si spiritual al unei societati e o decizie politica globala. Aceste decizii se pun in practica si produc efecte in cadrele determinate ale unei culturi. Morala unei societati e consecinta selectiei si a amplasarii ierarhice a valorilor fundamentale dintr-o cultura. Cultura deschide orizontul istoric al unui popor. Orice istorie isi procura sens si legitimitate plecand de la structurile morale ale unei societati.

Postcomunismul se zbate intr-o criza morala pentru ca resimte acut o criza a valorilor sale de cultura. Criza umanitatii europene intens teoretizata inca din secolul trecut (Husserl, Toynbee) intra intr-o noua faza. La originea convulsiilor morale succesive pe care le inregistreaza societatea in ultimele decenii se afla inconsecventa reperelor oricarei etici a performantei. Etica performantei e o formula de extractie pragmatista fara exigente transcendentale sau trans-epocale.

Cultura disimularii a intretinut o dinamica perversa a regulilor jocului. O hermeneutica frivola a impins in derizoriu orice efort de structurare consecventa a ierarhiilor de valoare. Elementul specific tranzitiei politice este lipsa reperelor credibile. in absenta unor criterii comune de validare nu se poate determina o valoare morala Duplicitatea e mediul propriu al descalificarii discursului public. "Opresorii nostri nu sunt politistii, soldatii, tortionarii, calaii. Ei sunt ceilalti, cei care deseori ne strang mana, ne saluta si ne vorbesc frumos: "Sper ca ma considerati prietenul dumneavoastra!" Ochi albastri limpezi, ochi caprui linistitori, nimic nu transpare, iata monstrii adevarati". Aceasta reconfigurare a discursului in orizontul eticii performantei impune in planul vietii cotidiene un nou tip de raport. Pe care numai o alta generatie e capabila sa-l instituie sine ira et studio.